miercuri, 19 august 2009

Un crampei dintr-un suflet...

Motto: "Noi avem o existenta efemera prinsa intre 'totul' din urma noastra si 'nimicul' dinaintea ochilor" - HARUKI MURAKAMI

Ma scufund intr-o lume launtrica, fascinat de pleiada de astre ce mi se revarsa in fata privirii. Imperfectiunea gandurilor e spulberata de stralucirea unei stele, posibil de mult apuse. Pe fundal un greieras isi spune oful si se stinge in cruzimea intunericului. O secunda, doua, trei... linistea incepe sa ma doara, ideile se zbat captive intr-o minte dominata de limitarea umana, privirea scruteaza orizontul inghitit de o bezna totala in cautarea imposibilului.

Cautarea bulei personale in haosul creat de cotidian se opreste aici. Nu mai sunt decat eu cu mine. Respir intuneric si liniste... In cele din urma, bataile inimii capata inteles.

Savurez mental fiecare secunda petrecuta in acest cocon ireal, analizand miscarea browniana a gandurilor mele... Care ma duc la...

23 de ani, 7 luni si 15 zile ma despart de momentul in care am intrat cu un tipat in aceasta enigma numita de unii viata. In tot acest timp am constientizat ca traiesc pentru a deslusi in fiecare clipa cate o frantura din acest mister, si ma voi stinge gasind in ultima secunda raspunsul: efemerul absolut. Pasim incet prin insiruirea de vise, planuri, sperante, idealuri care ni se asterne in fata si cautam fericirea in orice clipa, in orice privire, in orice zambet, in orice lacrima.

Pentru mine, fericirea vine odata cu EA si cu tot ce inseamna EA pentru mine.

Imi place ca ma gandesc la EA din ce in ce mai des, la inceput o data pe secunda, apoi o data la fiecare nano-secunda.
Imi place ca imi e dor de EA.
Imi place ca zambetul EI ma binedispune intotdeauna.
Imi place ca ochii EI sunt sinceri si calzi.
Imi place ca stie sa ma tina in brate.
Imi place cum ma saruta.
Imi place cum se pierde in bratele mele.
Imi place cum ma musca incet de buza de jos.
Imi place ca miroase a vara intotdeauna.
Imi place ca pot sa ii spun IUBITA MEA.
Imi place ca pot sa O alint.
Imi place ca pot discuta cu EA cate in luna si in stele.
Imi place ca pot sa O visez.
Imi place ca ma trec toti fiorii cand ma atinge.
Imi place ca e mereu vesela si intelegatoare.
Imi place ca stie ca e frumoasa.
Imi place ca se trezeste dimineata si ma priveste dormind.
Imi place ca e dulce.
Imi place ca isi plimba degetele prin parul meu.
Imi place ca atunci cand O sarut isi pune mana pe pieptul meu.
Imi place ca e alaturi de mine.
Imi place ca buzele EI au gust de pepene galben.
Imi place ca are incredere in fortele EI.
Imi place ca e sigura pe tot ceea ce face.
Imi place ca vocea EI e singurul lucru de care am nevoie uneori, desi poate nu o recunosc pe cat de des ar trebui.
Imi place ca vor fi si alte lucruri dragute pe care le voi descoperi intr-un alt sarut, alt zambet, alta imbratisare.
Imi place sa stiu ca fara a fi fericit nu poti oferi fericire.

luni, 17 august 2009

Te caut...

Te caut in adancurile unui gand, ma hranesc cu amintirea batailor inimii tale, ignor linistea din jurul meu pentru a fi langa tine...

Numar secundele pana cand... Mai e atat de mult si totusi atat de putin. Timpul a devenit cel mai mare dusman al meu, fiecare clipa e un strigat de ajutor in fata neputintei mele de a nu ma mai gandi la ... Stiu ca fiecare pas ma va duce mai aproape de ... Pamantul parca ma tine in loc, as fi vrut sa plutesc, sa trec prin acele ziduri care stau in calea mea. Fiecare gura de aer trasa in piept ma arde. Simt cum se sufoca fara... Ochii nu contenesc sa razbata dincolo de haosul din jurul meu. In minte nu am decat imaginea... Forfota din oras a devenit pentru mine un simplu zumzet. Nu mai conteaza acum, pentru ca nu mai auzea respiratia... Pieptul a devenit camp de batalie pentru o inima nerabdatoare, care ar fi vrut sa evadeze din captivitatea acestui trup secat de puteri. Stiu ca nu am ce face pana cand nu sunt cu ...

Imi e dor ... de ea si dor sa nu imi mai fie dor ! Inca putin si voi fi cu ea ... voi respira mirosul pielii ei, voi vedea privirea ei, voi auzi cum inima ii bate pentru mine, voi simti in buricele degetelor fiecare bucatica din trupul ei, voi gusta din nectarul acelor buze care m-au dus din Iad in Rai.

luni, 16 martie 2009

Sistem binar

Viata e creata in sistem binar... DA sau NU, INCEPUT sau SFARSIT, ALFA sau OMEGA. Apartenenta la un criteriu de definire a personalitatii se rezuma la selectia naturala a unui factor. Incepi dintr-un sistem favorabil, sfarsesti intr-o dezolare aparent fatidica. Incerci sa te gandesti la termeni intermediari: POATE, DACA, un termen conditional optativ. Nu iti expui decat vulnerabilitatea in fata unui fapt anterior.

Derogarea de la aceasta lege fundamentala a omenirii se face doar prin liber arbitru: un concept trasat de o inadaptare esentiala la contextul dual. Daca mi s-ar cere in acest moment sa definesc viata unui om as face-o fara sa clipesc utilizand cateva antiteze literare: Nastere/Moarte, Adolescenta/Maturitate, Dragoste/Ura, Sanatate/Boala, Saracie/Avutie, Ambitie/Plafonare, Secvential/Segmential. Sunt sanse sa fi omis cateva din posibilitatile de baza aferente unei explicatii concise ale acestui fenomen numit VIATA.

Neutralitatea este acea exercitare a liberului arbitru,mentionat in paragraful anterior, care confera siguranta unei decizii confortabile, punctuale. Aici intervine inevitabil lasitatea. Fireasca, pana la urma. Se defineste a fi pana la urma o neutralitate perversa, egocentrista si platonica. Nu ai tacut din gura in momentul discutiei, ba mai mult ti-ai formulat o parere, pentru care exista sanse reale de a fi luata in considerare. Ai castigat o lupta, dar ai pierdut razboiul. Pentru ca nu esti capabil sa vezi dincolo de puterea de decizie, dincolo de impactul pe care il poate avea punctul tau de vedere. Infim la inceput, insa poate deveni un imbold psihologic pentru a dobori un efect de turma redundant si inerent.

De POATE si de DACA, omenirea e satula. Pana peste cap... Daca Cezar nu ar fi fost asasinat, daca Napoleon nu ar fi vazut lumea ca pe un imens camp de batalie, daca Hitler ar fi fost admis la Academia de Arte din Viena, daca Einstein nu ar fi formulat Teoria Relativitatii... altcineva ar fi facut asta. Pentru ca exista antagonisme, antiteze, opozitii.

duminică, 15 martie 2009

Credinta sub semnul ipocriziei

Incerc sa constientizez ce se intampla cu mine. De ce? Cand? Unde? Cum? Cat? Sunt intrebari care ma trec de la agonie la extaz, de la rational la vizionar, de la cerebral la aerian...

Raspunsurile devin intrebari. Intrebarile devin raspunsuri. DE CE NU? POATE NU ATUNCI... POATE NU ACOLO... POATE NU ASA... POATE MAI MULT sau MAI PUTIN...

In frenezia unui moment poti pierde tot sau poti castiga orice. Trebuie numai sa vrei, sa poti si sa constientizezi ca in clipe se masoara fericirea, dragostea si zambetele. Antagonismele se masoara in eternitati, vieti si suflete.

Coincidentele sunt doar dovezi ale anonimatului lui Dumnezeu. Cred in hazard, cred in soarta, dar nu cred in destin. Si asta pentru ca nu suntem doar niste oameni, creaturi infime in fata puterii agnostice, suntem replici fidele ale divinitatii. Putem modela sentimente, deci putem modela TIMPUL. Ne este teama de consecintele timpului, asa cum ne este teama de noi insine. Cand ajungem sa putem controla TIMPUL, abia atunci putem spune ca ne cunoastem. Din pacate insa, inversa nu se aplica. Asta e una din hibele Creatiei Divine. Stiu ca infrunt aici 2000 de ani de dogma crestina si combat implicit teoria infailibilitatii dumnezeiesti...

Un singur lucru am invatat despre credinta: nu conteaza cat crezi, ci conteaza cum crezi. Avem tendinta de a uita influenta lui Dumnezeu in vietile noastre, si ne aducem aminte sa il mai introducem in sufletele noastre doar atunci cand ne este greu. Nu imi doresc sa reinventez roata, afirmatia anterioara este cunoscuta, implementata in ideologia umana ca o axioma. Insa cati au reusit sa discute cu Dumnezeu, fata in fata? Credinta e dincolo de Biblie, dincolo de o slujba oficiata la biserica, dincolo de o rugaciune... De aceea ne confruntam zi de zi cu o ipocrizie falsa si puerila a unor oameni care nu au credinta, care nu cred in Dumnezeu, ei doar isi raporteaza acel vag sentiment de afiliere la o doctrina religioasa expusa intr-un mod rational, sec si ambiguu intr-o forma scrisa sau sub forma unor discursuri in timpul unei slujbe.

Pentru a imi argumenta ipoteza formulata, voi face referire la istorie. Adevaratii sfinti (pe care din pacate ii sarbatorim intr-un mod total nepotrivit) nu au fost niste eruditi, poate nici macar nu au stiut sa scrie sau sa citeasca, insa se puteau apropia de Dumnezeu. Epoca moderna demonstreaza in fiecare zi ca suntem o specie de ipocriti. Sarbatorim onomastici, si asta fara sa stim absolut nimic din viata sfantului al carui nume il purtam. Cati dintre voi stiti macar o frantura din viata acelui om care si-a dedicat viata incercand sa ajunga la Dumnezeu? Cati dintre voi sunteti constienti de puterea numelui pe care il purtati? Cati dintre voi constientizati faptul ca desconsiderati intreaga existenta a unui om?

Semnat,
Road 2 H3ll