Credinta sub semnul ipocriziei

Incerc sa constientizez ce se intampla cu mine. De ce? Cand? Unde? Cum? Cat? Sunt intrebari care ma trec de la agonie la extaz, de la rational la vizionar, de la cerebral la aerian...

Raspunsurile devin intrebari. Intrebarile devin raspunsuri. DE CE NU? POATE NU ATUNCI... POATE NU ACOLO... POATE NU ASA... POATE MAI MULT sau MAI PUTIN...

In frenezia unui moment poti pierde tot sau poti castiga orice. Trebuie numai sa vrei, sa poti si sa constientizezi ca in clipe se masoara fericirea, dragostea si zambetele. Antagonismele se masoara in eternitati, vieti si suflete.

Coincidentele sunt doar dovezi ale anonimatului lui Dumnezeu. Cred in hazard, cred in soarta, dar nu cred in destin. Si asta pentru ca nu suntem doar niste oameni, creaturi infime in fata puterii agnostice, suntem replici fidele ale divinitatii. Putem modela sentimente, deci putem modela TIMPUL. Ne este teama de consecintele timpului, asa cum ne este teama de noi insine. Cand ajungem sa putem controla TIMPUL, abia atunci putem spune ca ne cunoastem. Din pacate insa, inversa nu se aplica. Asta e una din hibele Creatiei Divine. Stiu ca infrunt aici 2000 de ani de dogma crestina si combat implicit teoria infailibilitatii dumnezeiesti...

Un singur lucru am invatat despre credinta: nu conteaza cat crezi, ci conteaza cum crezi. Avem tendinta de a uita influenta lui Dumnezeu in vietile noastre, si ne aducem aminte sa il mai introducem in sufletele noastre doar atunci cand ne este greu. Nu imi doresc sa reinventez roata, afirmatia anterioara este cunoscuta, implementata in ideologia umana ca o axioma. Insa cati au reusit sa discute cu Dumnezeu, fata in fata? Credinta e dincolo de Biblie, dincolo de o slujba oficiata la biserica, dincolo de o rugaciune... De aceea ne confruntam zi de zi cu o ipocrizie falsa si puerila a unor oameni care nu au credinta, care nu cred in Dumnezeu, ei doar isi raporteaza acel vag sentiment de afiliere la o doctrina religioasa expusa intr-un mod rational, sec si ambiguu intr-o forma scrisa sau sub forma unor discursuri in timpul unei slujbe.

Pentru a imi argumenta ipoteza formulata, voi face referire la istorie. Adevaratii sfinti (pe care din pacate ii sarbatorim intr-un mod total nepotrivit) nu au fost niste eruditi, poate nici macar nu au stiut sa scrie sau sa citeasca, insa se puteau apropia de Dumnezeu. Epoca moderna demonstreaza in fiecare zi ca suntem o specie de ipocriti. Sarbatorim onomastici, si asta fara sa stim absolut nimic din viata sfantului al carui nume il purtam. Cati dintre voi stiti macar o frantura din viata acelui om care si-a dedicat viata incercand sa ajunga la Dumnezeu? Cati dintre voi sunteti constienti de puterea numelui pe care il purtati? Cati dintre voi constientizati faptul ca desconsiderati intreaga existenta a unui om?

Semnat,
Road 2 H3ll